Duminica
20
August

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României
Departamentul pentru Relaţii Interetnice
şi implementat de către Institutul Intercultural Timişoara


 






 

Cauta

(cautare cu diacritice)
Albanezi
Armeni
Bulgari
Cehi
Croaţi
Evrei
Germani
Eleni
Italieni
Macedoneni
Maghiari
Polonezi
Români
Romi
Ruşi
Ruteni
Sârbi
Slovaci
Tătari
Turci
Ucraineni
Arabi
Chinezi
Indieni
Iranieni
Universal
Migrant in Romania
dialog2008
Feb 2017 Martie 2017 Apr 2017
D L Ma Mi J V S
     
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
 
Apr 2017 2017Apr 2018
1 Ianuarie
2 Februarie
3 Martie
4 Aprilie
5 Mai
6 Iunie
7 Iulie
8 August
9 Septembrie
10 Octombrie
11 Noiembrie
12 Decembrie
Departamentul pentru Relaţii Interetnice
Institutul Intercultural Timişoara
 
Cei 40 de Mucenici
22-03-2017 - Macedoneni

Biserica Ortodoxă Macedoneană îi sărbătoreşte pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. Aceştia au fost ostaşi din armata romană, care au devenit creştini. Curajul şi fidelitatea lor faţă de creştinism sunt modele până astăzi. Apariţia şi răspândirea rapidă a creştinismului în antichitate au făcut ca unii împăraţi păgâni din primele 3 secole creştine să îi considere pe creştini un pericol pentru integritatea Imperiului Roman. Începând cu Nero (54 - 68), continuând cu Domiţian (81 - 96) ori Diocleţian (284 - 305), împăraţii romani au dispus ca acei creştini, care nu se supun dispoziţiei imperiale de a renunţa la credinţa şi viaţa creştină, să fie persecutaţi şi în cele din urmă omorâţi - ca unii care au adus ofense la adresa cultului imperial. Mii de creştini au fost omorâţi, copii sau bătrâni, bărbaţi şi femei îmbrăţişând moartea pentru Cristos şi, astfel, unindu- se cu El pentru veşnicie. Se spune că sângele martirilor din perioada persecuţiilor venite din partea romanilor a fost sămânţa din care a crescut creştinismul, că sfinţii aceştia de la începuturile comunităţii lui Cristos Cel Înviat sunt cei care au pus bazele creştinismului, prin exemplul lor, prin credinţa lor, prin curajul lor şi viaţa lor sfântă. Cei 40 de Mucenici din Sevastia, ostaşi ai lui Cristos, sunt cinstiţi în 22 Martie în primul rând pentru că, deşi erau din ţări diferite, străini unul faţă de celălalt, slujeau ca ostaşi în aceeaşi ceată din armata împăratului Liciniu (320 - 324), ceea ce îi unea cel mai mult, ceea ce a făcut ca acei 40 de tineri ostaşi să devină prieteni a fost credinţa lor în Cristos (se spune despre acei 40 ostaşi creştini că uimeau pe toţi prin credinţa lor şi prin viaţa lor curată, dedicată lui Cristos şi bisericii). Erau consideraţi de ceilalţi ostaşi modele de vieţuire, exemple de bărbaţi dedicaţi muncii şi credinţei lor. Tradiţia arată că trei dintre ei, pe nume Chirion, Candid şi Domnos, erau foarte pricepuţi în studiul Sfintelor Scripturi, citind şi explicând celorlalţi tainele învăţăturii creştine. Ei, în loc de prigonitori au devenit Mucenici. Persecuţiile împotriva creştinilor erau în plină desfăşurare iar vestea că printre soldaţii săi ar exista creştini a înfuriat pe împăratul păgân Liciniu. Era inadmisibil în viziunea întunecată a ucigaşului de creştini ca tocmai oamenii aflaţi în subordinea sa, cei care ar fi trebuit să-i slujească până la moarte, cei care ar fi trebuit să determine pe creştini să se lepede de credinţa lor, să devină ei înşişi creştini. Simţindu-se trădat, împăratul a dat poruncă unuia dintre ofiţerii săi ca cei 40 de ostaşi creştini să fie determinaţi, chiar prin forţă, să se lepede de creştinism. Guvernatorul Armeniei, Agricola, a încercat fără succes să-i convingă pe ostaşi să părăsească creştinismul. Refuzul ostaşilor l-a determinat pe guvernator să-i întemniţeze timp de 8 zile, în speranţa că tinerii vor renunţa la creştinism, alegând să se închine zeilor. Toate acestea se petreceau în 316. Se spune că ostaşii creştini au avut mult curaj şi au refuzat categoric să se închine idolilor. „Aveţi putere asupra trupului pe care ne-am deprins să-l dispreţuim dar sufletul nu poate suferi nimic de la oameni“, răspundeau ei celor care îi îndemna să creadă în zei. Nici măcar de împărat şi de ordinul său nu s-au temut: „Dacă ne-am bătut pentru un împărat muritor şi tot am biruit, cu atât mai mult pentru Împăratul cel fără de moarte se cade să ne nevoim, ca să biruim!“. Nici banii pe care i-a promis tiranul Agricola nu au fost o tentaţie prea mare pentru aceşti tineri creştini - ostaşi ai lui Cristos - iar chinurile la care au fost supuşi, în cele din urmă, au fost pentru ei fără efect. Tradiţia spune că cei care îi pedepseau erau atât de mânioşi dar şi invidioşi pe credinţa acestor ostaşi, încât mintea lor diabolică i-a îndemnat să folosească cele mai dure torturi. Astfel, după ce au fost scoşi din temniţa în care petrecuseră 8 zile în frig, în foame şi în suferinţe, ei au fost bătuţi cu beţe, apoi cu pietre. Se spune că pietrele care erau aruncate în trupurile pline de răni ale Mucenicilor nu provocau răni, ci se întorceau către cei care le aruncau. Dar aceste semne din partea lui Dumnezeu, prin care a arătat alegerea şi sfinţenia acestor tineri soldaţi, au înfuriat şi mai mult pe guvernator şi ceilalţi prigonitori. În apropiere era un lac îngheţat la acea vreme. Cei 40 de ostaşi au fost dezbrăcaţi şi aruncaţi în apa îngheţată din acest lac. Lângă acea apă îngheţată, tiranii au făcut o baie cu apă caldă pentru a salva pe cei care s-ar fi lepădat de Cristos. Prin puterea rugăciunii, Mucenicii au rezistat frigului şi durerilor groaznice. Spre dimineaţă, unul dintre ei nu a mai rezistat şi a ieşit din apă pentru a intra în baia caldă pregătită lângă lac, dar acesta a murit pe loc. Ceilalţi 39 de soldaţi au rămas în continuare mărturisitori ai lui Cristos şi au primit cununa Muceniciei. Se spune că, spre ziuă, deodată s-a făcut lumină în jurul lacului iar apa din lac s-a dezgheţat. Ostaşul care păzea, Aglaie, s-a ridicat să vadă de unde venea lumina puternică. A văzut pe cei 39 de soldaţi rugându-se şi - în acelaşi timp - primind cununi de lumină din cer. Acest lucru l-a impresionat atât de mult, încât s-a dezbrăcat şi s-a aruncat şi el în apă strigând: „De acum şi eu sunt creştin! Însemnează-mă cu dânşii Doamne şi munci şi ispite, ca puterea satanei să o biruiesc!“. Când au văzut că Dumnezeu i-a scăpat de moartea aceasta cumplită, guvernatorul Agricola şi ceilalţi prigonitori au dat poruncă ca sfinţii să fie scoşi din apă şi să li se zdrobească oasele picioarelor. În acele chinuri cumplite şi-au dat sfârşitul obştesc cei 40 de Mucenici din Sevastia. Cel mai tânăr dintre ei, pe nume Meliton, era încurajat de mama sa, care l-a însoţit pretutindeni şi l-a îndemnat să primească prin credinţă: „Rabdă, maică până la sfârşit, ca să câştigi Împărăţia lui Dumnezeu!“. Din porunca aceluiaşi conducător păgân, trupurile sfinţilor Mucenici din Sevastia au fost arse iar oasele au fost aruncate într-un râu, pentru a nu fi găsite de creştini, şi cinstite de aceştia. Episcopul Petru al Sevastiei a mers cu mai mulţi creştini şi au găsit toate rămăşiţele pământeşti ale acelor tineri Mucenici. Tradiţia bisericii spune că acele oase erau atât de luminoase, încât se vedeau şi noaptea. Când au fost aruncaţi în apele îngheţate ale lacului, cei 40 de Mucenici s-au rugat mereu lui Dumnezeu. La îndemnul celor 3 ostaşi, Chirion, Candid şi Domnos, care cunoşteau cel mai bine credinţa creştină, tinerii ostaşi au rostit următoarea rugăciune: „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, c-am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine“.

 



< inapoi

© 2008 Institutul Intercultural Timisoara. Toate drepturile rezervate.