Joi
23
Noiembrie

Proiect realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României
Departamentul pentru Relaţii Interetnice
şi implementat de către Institutul Intercultural Timişoara


 






 

Cauta

(cautare cu diacritice)
Albanezi
Armeni
Bulgari
Cehi
Croaţi
Evrei
Germani
Eleni
Italieni
Macedoneni
Maghiari
Polonezi
Români
Romi
Ruşi
Ruteni
Sârbi
Slovaci
Tătari
Turci
Ucraineni
Arabi
Chinezi
Indieni
Iranieni
Universal
Migrant in Romania
dialog2008
Aug 2017 Septembrie 2017 Oct 2017
D L Ma Mi J V S
         
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
Oct 2017 2017Oct 2018
1 Ianuarie
2 Februarie
3 Martie
4 Aprilie
5 Mai
6 Iunie
7 Iulie
8 August
9 Septembrie
10 Octombrie
11 Noiembrie
12 Decembrie
Departamentul pentru Relaţii Interetnice
Institutul Intercultural Timişoara
 
Ridicarea Sfintei Cruci
27-09-2017 - Macedoneni

Conform calendarului vechi creştin urmat de Macedoneni, în 27 Septembrie este sărbătoarea Ridicării Sfintei Cruci. În rânduiala Bisericii, Sfânta Cruce este cinstită în diferite momente ale anului liturgic: celebrările cele mai mari ţin de sărbătoarea anuală a Paştilor Domnului, în Vinerea Mare şi Sfântă, şi se continuă în Înălţarea Sfintei Cruci în luna Septembrie, în Închinarea ei în duminica a treia a Postului Mare, în Scoaterea (Procesiunea) cinstitului lemn al Crucii în luna August şi - în fine - în pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci în luna Mai. Cinstirea Crucii se întâlneşte în ciclul cotidian de rugăciune, precum şi în cel săptămânal: rugăciunile ceasurilor – în special al şaselea şi al nouălea – precum şi miercurile şi vinerile fac referinţă la Cruce dar şi duminicile, Paştile săptămânii, sunt o continuă evocare a realităţii mântuitoare a Sfintei Cruci. Toate aceste momente prăznuiesc una şi aceeaşi Taină a Răscumpărării împlinite prin jertfa pe cruce a Mântuitorului, fiecare dintr-un alt punct de vedere, cu o nouă perspectivă. Conform unei îndelungate tradiţii, în luna Septembrie Macedonenii sărbătoresc Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Este zi de post şi ajun şi de „bucuroasă întristare” căci se venerează patimile şi moartea mântuitoare dar şi slava Fiului Omului. Pentru aceea textele liturgice consideră ziua aceasta „întru totul asemenea Vinerii celei Mari”. Întristarea pentru pătimirea şi moartea Mântuitorului exprimată în post îşi are contrabalansul în jubilaţia pentru triumful Celui Înviat. Crucea, din instrument de tortură, devine „moartea morţii”, înnoirea vieţii întru veşnicie şi stindard de biruinţă. Crucea nu mai poate rămâne ceea ce a fost căci Cel ce Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui de bunăvoie pe ea nu este un Cristos mort ci Kyrios, Stăpânul propriei Lui morţi şi Domnul vieţii Sale. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu îl ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau”. Crucea vădeşte dubla şi inseparabila dimensiune a Dumnezeului-Om: slăbiciunea Lui – asumată până la consecinţele extreme în care se lasă pradă morţii şi o depăşeşte prin dragoste răstignită – şi atotputernicia Lui în care îl restaurează pe om la starea cea dintâi prin Înviere. Cristos devine subiectul păcatului acceptat de bunăvoie: „Iată omul…” fragilitatea, vulnerabilitatea, friabilitatea şi inconsistenţa condiţiei umane. Aceasta este iubirea nebună a Dumnezeului menit pentru fratele Său căzut, pentru care nu pregetă a se face istorie, păcat, umilire, pătimire şi moarte. Coexistă în Cruce o teologie a durerii, a eşecului, a beznei şi a părăsirii alături de una a luminii şi a triumfului. Vestea cea bună e că, pentru cel ce crede, dinamica este continuu şi univoc dinspre prima înspre cea de a doua. Originea sărbătorii Înălţării Crucii este Ierusalimul, acolo unde în 335 a fost inaugurată dubla bazilică a Învierii şi a Crucii, construită peste locul Mormântului Mântuitorului şi al Golgotei de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena. După cum scrie Etheria în al său Jurnal de călătorie, la sfârşitul secolului IV la Ierusalim acea sărbătoare dura 8 zile. Prima zi era sărbătorită în Biserica Sfântului Mormânt iar cea de a doua la Martyrium, în bazilica înălţată pe locul unde a fost găsită Sfânta Cruce. Acolo „era arătată Sfânta Cruce întregii adunări”, după mărturia unui text Armenesc din epocă. Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheze aminteşte cum veneau pelerini de pretutindeni să se închine Sfintei Cruci a Domnului care era păstrată în Biserica Ierusalimului şi cum aceştia luau cu ei aşchii din lemnul sfânt pentru a le răspândi în toată lumea. Amintirea acelei sfinţiri cu Înălţarea Crucii au fost sărbătorită în fiecare an mai întâi la Ierusalim iar mai apoi şi în alte părţi, mai cu seamă la Constantinopol şi în Bisericile care urmează aceeaşi tradiţie, dar şi în Apus. La răspândirea sărbătorii au contribuit major războaiele dintre bizantini şi perşi din vremea împăratului Iraclie (secolul VII). În timpul acelor războaie perşii au cucerit Ierusalimul şi l-au jefuit în anul 615 luând drept pradă - printre alte odoare - şi Sfânta Cruce. Iraclie a contraatacat şi a readus Crucea la Ierusalim, predându-o în mâinile patriarhului Zaharia care a înălţat-o din nou pe Golgota într-o zi de Septembrie. Probabil acestui fapt se datorează şi prestigiul pe care această zi l-a câştigat, adumbrind solemnitatea iniţialei sărbătoriri a inaugurării bazilicii ierusalimitene, care a rămas în plan secund, ca un fel de înainte-prăznuire a Crucii. Centrul sărbătoririi se află în înălţarea crucii care urmează modelul ierusalimitan descris la sfârşitul secolului VII de Sfântul Andrei Cretanul şi consfinţit în această formulă prin rânduieli liturgice cu o vechime de mai bine de un mileniu. Tipikon-ul Marii Biserici constantinopolitane prevedea deja în secolul X: “Patriarhul se suie în amvon, ia Crucea în mâini şi o înalţă. Poporul cântă Doamne miluieşte. Apoi prima, a doua şi a treia înălţare. După cea de a treia, patriarhul coboară treptele amvonului şi se închină cinstitului lemn.” Ulterioare menţiuni tipiconale prevăd înălţarea Sfintei Cruci spre cele 4 puncte cardinale. Astăzi Crucea este purtată în procesiune solemnă, împodobită cu busuioc şi flori, tămâiată, înălţată şi cinstită prin închinăciuni adânci, până la pământ. Sensul acestor gesturi culturale este multiplu şi sugestiv: este, probabil, reprezentare a mişcărilor găsirii Lemnului Sfânt; este înălţare ca să vadă credincioşii şi să i se închine; este binecuvântare a întregii lumi înţeleasă în cele 4 puncte cardinale; este simbol al înălţării şi al slavei lui Cristos cel răstignit; este ceva ce aminteşte de victoriile împăraţilor de odinioară şi de triumful învingătorilor. Jertfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu rămâne temeiul obiectiv şi universal al mântuirii care se aplică întregului neam omenesc. Mântuirea fiecăruia, în parte, însă, se împlineşte efectiv numai când este asumată personal, nominal, prin alegerea liberă a fiecăruia.

 



< inapoi

© 2008 Institutul Intercultural Timisoara. Toate drepturile rezervate.